Interviu cu Sorina, membră a Clubului Temerarii®: ”Să traieşti frumos e o alegere.”

Cancerul e nemilos și nu ține cont de vârstă, sex, rasă ori mediu social. El vine pe nesimțite, fără să ceară permisiune, fără drept de apel. Credem că nu putem fi pregătiți niciodată să îl primim în viețile noastre, să devină însoțitorul nostru fără voie, când tot ce ne dorim este să ne despărțim de el cât mai curând posibil. Cancerul pare așa, o boală de oameni mari, însă an de an în lume zeci de mii de copii sunt diagnosticați cu această boală și sunt supuși unui plan de tratament. Vestea bună este că rata de supraviețuire a crescut de la 10% la 90% în ultimii 50 de ani, ceea ce nu poate decât să ne dea speranțe.

Asociația Little People oferă de peste 20 ani programe de suport psihosocial pentru copiii bolnavi de cancer, servicii de înaltă calitate, evenimente complexe pentru tinerii supraviețuitori de cancer, profesionalism în coordonarea voluntarilor, sprijin material al secțiilor din spital. Asociația a înființat Clubul Temerarii® – Comunitatea Națională a Tinerilor Români Supravițuitori de Cancer – care numără astăzi, peste 750 de membri din 123 de localități, devenind prin urmare cel mai mare grup activ de sprijin reciproc în rândul adolescenților și al tinerilor adulți afectați de cancer și totodată una dintre cele mai active comunități de acest gen din Europa.

Am stat de vorbă cu Sorina, una dintre membrele Clubului Temerarii®, un suflet cald și plin de viață. Într-un guest post pe blog-ul nostru, Sorina ne-a spus povestea ei, în cuvinte frumoase, care cu siguranță vor fi o adevărată inspirație pentru fiecare. Citește mai jos povestea ei.

”Mă numesc Sorina Tămaş. Sunt un Capricorn încăpăţânat de 32 ani. Iubesc muzica bună şi serile cu lună plină când poţi să numeri stelele. Mă amuz copios la glumele seci bune, cu toate că la altele râd după vreo două ore fiindcă nu “’mă prind” din prima. Îmi place să socializez, dar preţuiesc şi momentele mele de singurătate. Unii ar spune că atunci când mă bucur, mă bucur prea tare şi când mă înfurii, la fel. Ce să zic? Poate au dreptate. Trăiesc fiecare clipă cu intensitate un pic peste medie. Poţi să faci mişto de mine. Nu mă supăr. Eventual, îţi răspund cu un sarcasm şi mai şmecher decât al tău în zilele mele inspirate. Dar nu te superi nici tu, ok? Îmi place să povestesc mult. Dar asta deja se vede. Practic puţin sport. Nu suficient totuşi. Familia e inspiraţia mea şi sprijinul meu constant. 

Nu stau des să îmi amintesc fiindcă deja au trecut 8 ani de la ultima cură de citostatice şi 11 ani de la diagnostic şi, de obicei, atunci când eşti bine vrei să uiţi că ai fost vreodată altfel. Dar trecutul meu e o realitate prezentă pentru atâţia alţii. Eram în anul doi de facultate când am descoperit că ceva nu e în regulă la un control de rutină. Totul s-a petrecut repede. Limfom Hodgkin. Ciudat era că viaţa nu semănă cu vreo dramă romantică. Nu era nicio melodie pe fundal care să îndulcească scenariul. Părea că lumea s-a oprit şi nimic nu are sens sau direcţie: nici maşinile pe stradă, nici oamenii grăbiţi din magazine sau de la semafor, nici agitaţia de la coadă din supermarket. Îmi venea să urlu şi să le spun tuturor să se oprească şi să se bucure! De tot ce au! Să îi scutur bine ca să-şi revină din constanta nemulţumire a omului fără un necaz mare. Mă gândeam de fapt la mine. Mie mi-aş fi spus astea. Mie de acum o săptămână. Viitorul nu părea că poate să mai existe. În capul meu, urma să mor mâine. 

Următorii 3 ani de la diagnostic au fost anii mei de bătălie. Am învăţat multe. Să iubesc mai mult alături de oamenii dragi sufletului meu. Să mă bucur mai mult. Să plâng până nu mai am lacrimi şi apoi să fiu mai puternică decât aş fi crezut vreodată că pot fi. Să cred într-un Dumnezeu care nu mă pedepseşte, ci mă iubeşte şi-mi trimite oameni care să mă vindece şi să mă ridice când sunt la pământ. N-am căutat niciodată un motiv pentru lucrurile care se întâmplă. Un medic ne-a zis la un moment dat să luăm fiecare etapă pe rând. Până e senin din nou. 

O dată etichetat ca bolnav de cancer, tinzi să te retragi din mediile cu oameni sănătoşi. Sau cel puţin eu aşa am simţit. Nu aveam păr. Purtam batic sau perucă. Pielea avea o culoare bolnăvicioasă de la tratament. Mă simţeam o ciudată. Aveam mediul meu cu oamenii  mei care îmi erau suficienţi şi unde puteam să fiu eu însămi. Oricum, în timpul tratamentului ţi se sugera să eviţi spaţiile aglomerate. Aşa că tabăra Temerarii din 2010 urma să fie prima mea ieşire în lume după ceva vreme de stat departe de ea. Nu cunoşteam pe nimeni din Asociaţia Little People. La Louis Ţurcanu în Timişoara, unde făcusem eu tratamentul, nu aveau încă programul zilnic de lucru cu pacienţii pe secţia de onco pediatrie. Cum aş putea să descriu tabăra printr-o imagine cât mai vie ce să fie vizibilă în mintea oricui? Îţi aminteşti focurile de artificii de la Revelion?  Cam aşa a fost tabăra Temerarii pentru vulnerabila de mine, proaspăt declarată om sănătos. Am întâlnit oameni care m-au făcut să mă simt ca un om normal. Care voiau să mă cunoască fără să mă întrebe despre boala mea. Am râs mai mult ca oricând alături de copii cu probleme ca ale mele, cu frici asemănătoare. Împreună am realizat că suntem mai mult decât nişte supravieţuitori. Suntem tot noi. Putem să visăm. Să dansăm cu bucurie pură. Să ne vindecăm sufletul. Să avem curaj să ne începem viaţa în noua postură de oameni sănătoşi şi să ne reintegrăm într-o societate care nu te iartă dacă ai cutezat să ieşi din obişnuit.  Intrasem într-o comunitate atât de frumoasă a unor copii puternici cu toate că eu nu mai eram chiar un copil. Ăsta a fost norocul meu. Temerarii urmau să devină a doua mea familie. 

Copiilor din spital le-aş spune să viseze mereu la ziua când vor deveni Temerari. Boala asta cu nume urât nu mai e un monstru invincibil cum era văzută în trecut. Acum există tratamente eficiente care, alături de consultanţă psihologică dată zilnic de Asociaţia Little People, pot să-l însănătoşească şi pe cel mai pesimist copilaş. De unde ne luăm curajul? De la Leul Curajos bineînţeles! ☺ Dacă urmăm cuminţi spusele doctorilor şi aşteptăm cu răbdare ultima zi de tratament, putem să ne alăturăm cu bucurie Temerarilor care ne aşteaptă în aventura de vară din tabără.       

Revenind la reintegrarea în societate, am realizat cu durere că trăim timpuri în care copiii supravieţuitori de cancer sunt judecaţi aspru când se reîntorc în mediul şcolar. Oamenii nu se ştiu raporta la ei ca fiind egali ai lor şi îi tratează diferit pentru simplul fapt că au avut neşansa acestei boli crunte. Şi nu e drept. Nu e drept că adulţii sau copiii să nu fie suficient de informaţi despre acest subiect delicat pentru a fi capabili să gestioneze corect situaţii care ar trebui să fie o normalitate în ziua de azi. Din România lipseşte asistenţa psihologică de specialitate în mediul şcolar. Şi aici mă refer la un psiholog care să ofere ajutor real în cazuri de bulling sau de discriminare, problemă tot mai des apărută printre copii. E crucial pentru viitorul unui copil să îşi reconstruiască încrederea în el atunci când e vulnerabil şi să ştie că are mereu cui să povestească preocupările sau grijile, atât în interiorul cât şi în afara familiei.  

Pe viitor, aş vrea să preţuiesc mai mult sănătatea la care cândva doar râvneam şi să îmi amintesc toate promisiunile pe care mi le făceam atunci. Să fiu mai conştientă că sunt unele decizii pe care doar eu pot să le iau, să pun accent mai mare pe un echilibru între mâncare sănătoasă şi sport, să îmi iau doza de fericire din fiecare moment oricât ar fi el de monoton. Să traieşti frumos e, în fond, o alegere.”

Până la sfârșitul acestei luni, și tu poți face o diferență în viețile copiilor bolnavi de cancer. Am creat special pentru ei un cheesecake fermecat, cu un blat crocant de biscuite, cremă de brânză catifelată și o mulțime de biscuiți Oreo delicioși. Chocookie Crumble Cheesecake este numele lui, iar în luna iunie donăm 10% din valoarea fiecărei felii comandate de tine pentru ca zeci de copii care se luptă cu cancerul să beneficieze de tot suportul de care are nevoie. Cheesecake-ul este disponibil în restaurante și pe site-ul nostru de Delivery.

Un comentariu

  1. Rotar

    Waw, Sorina… ești minunată. Ești exact ceea ce mulți au nevoie, ești o doză de optimism și dragoste. Ești exact ceea ce trebuie să fi. Mă bucur că te-am întâlnit și că am avut contact cu Little People. Little People e o lume fericită, unde poveștile triste devin amintiri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *